9 mai, Ziua Victoriei – sărbătorirea Victoriei asupra Germaniei naziste în Marele război pentru Apărarea Patriei din 1941-1945.

Introdusă în 1945, din 1948 pînă în 1965 a fost zi lucrătoare. Cu toate acestea, sărbătoarea şi-a menţinut semnificaţia sa, erau emise cărţi poştale şi răsunau felicitări în adresa veteranilor. Este sărbătorită pe 9 mai şi declarată zi nelucrătoare în Abhazia, Armenia, Azerbaidjan, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Moldova, Polonia, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan, Ucraina şi Osetia de Sud.

Pentru prima dată a fost sărbătorită pe scară largă în Uniunea Sovietică numai două decenii mai târziu, sub conducerea lui Brejnev. În acelaşi an jubiliar - 1965, aniversarea Zilei Victoriei a devenit din nou zi nelucrătoare.

În perioada existenţei Uniunii Sovietice paradele militare de 9 mai pe Piaţa Roşie se organizau în anii jubiliari:1965, 1975, 1985 şi 1990 iar paradele anuale se organizau în data de 7 noiembrie (Ziua Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie – 25 octombrie după „stilul vechi”). De asemenea, din anii ’60 au început a se petrece parade de 9 mai în numeroase oraşe ale fostei URSS.

În această zi, unităţile militare şi academiile militare defilau pe străzile oraşelor la monumentele comemorative de război sau monumentele soldaţilor decedaţi, unde se petreceau mitinguri şi depuneri de flori.

După prăbuşirea Uniunii Sovietice parade de 9 mai în Piaţa Roşie nu s-au desfăşurat pînă în anul jubiliar 1995. Atunci, la Moscova s-au desfăşurat două parade: de pe Piaţa Roşie (Кра́сная пло́щадь) – marş militar şi de pe Muntele Plecăciunii (Поклонная гора) - cu participarea unor trupe şi echipament militar.

De atunci, paradele din Piaţa Roşie au loc anual - dar fără utilizarea tehnicii de luptă.

În anul 2008, a avut loc din nou parada cu participarea de echipamente militare, inclusiv şi aviaţia militară.

Procesiuni de sărbătoare în cinstea Zilei Marii Victorii sunt în mod tradiţional desfăşurate în toate oraşele-eroi, regiunile militare precum şi un şir de oraşe mari din Rusia şi ţările CSI.

În această zi în mod tradiţional au loc întîlniri cu veteranii de război, se depun coroane de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut, Monumentele Gloriei şi Vitejiei, se dau focuri de artificii tunet.

Ultimile zile de război:

In aprilie 1945, trupele sovietice s-au apropiat de Berlin. Trupele germane au ocupat poziţiile de apărare de-a lungul ţărmurilor de vest a rîurilor Oder şi Neisse.

La periferia Berlinului şi în oraş erau concentrate grupe de trupe, în componenţa cărora intrau 62 divizii (inclusiv 48 de infanterie, 4 de tancuri şi 10 motorizate), alte 37 de regimente de infanterie, şi încă aproximativ 100 batalioane de infanterie precum şi un număr semnificativ de unităţi de artilerie şi subdiviziuni. Acest grup încorpora aproximativ un milion de oameni, 1.500 de tancuri, 10400 tunuri şi mortiere, 3300 avioane de luptă.

Berlin în sine a fost, de asemenea, transformat într-o zonă puternic fortificată şi pregătită pentru a desfăşura lupte de stradă. În jurul Berlin au fost înfiinţate trei inele de apărare, în interiorul oraşului erau construite mai mult de 400 de casemate din beton cu garnizoane de pînă la o mie de oameni. Însăşi garnizoana Berlinului număra aproximativ 200 de mii de oameni.

Trupele sovietice la începutul operaţiunii numărau 149 divizii de infanterie şi 12 divizii de cavalerie, 13 corpuri de tancuri şi 7 corpuri mecanizate, 15 brigăzi mobile şi de tancuri separate în număr total de peste 1,9 milioane de oameni.

Participantă la operatiune, I-a şi a II-a Armată Poloneză, număra 10 divizii de infanterie şi o divizie de tancuri, precum şi o brigadă separată de cavalerie, cu un total de 155,900 persoane.

*Înscrierile de pe pereţii Reichstag-ului s-au păstrat şi pînă în ziua de azi.

Învingerea apărării germane de la periferia Berlinului, ulterioara încercuire şi asaltul Berlinului de către trupele sovietice este descrisă în literatura de specialitate ca Bătălia Berlinului.

Bătălia pentru Reichstag 29 aprilie a început bătălia pentru Reichstag, care era apărat de aproximativ o mie de oameni. După cîteva atacuri, unităţilor 171-a (a colonelului A.I. Negoda) şi 150-a (a general-maiorului Şatilov V.M.) a diviziei de infanterie le-a reuşit să ocupe clădirea deja noaptea. 

Devreme în dimineaţa zilei de 01 mai, locotenentul Alexei Berest şi sergenţii Mihail Egorov şi Meliton Kantaria au arborat steagul diviziei 150-a de infanterie pe clădirea Reichstag-ului.

Actul capitulării Germaniei

Actul capitulării Germaniei fasciste a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în faţa Forţelor Expediţionare Aliate şi Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa.

Primul act al capitulării:

Primul act al capitulării a fost semnat la Reims, Franţa, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945.

    Capitularea necondiţionată a forţelor germane a fost semnată de Generaloberst Alfred Jodl, din partea Oberkommando der Wehrmacht (Înaltul Comandament al Forţelor Armate) şi de reprezentantul noului Preşedinte al Reichului, Marele Amiral Karl Dönitz.

Acest act al capitulării se aplica tuturor forţelor armate terestre, aeriene şi navale care se aflau în acel moment sub controlul OKW-ului. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanţilor militari germani s-au supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat şi excepţii. Cea mai importantă forţă care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareşalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forţelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

    La fel ca şi în cazul altor instituţii din Germania Nazistă, controlul armatei era împărţită între OKW şi OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forţele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepţia celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea sa, erau subordonate OKH-ului şi prin acesta direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai, sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau/trebuiau să ordone lui Schörner să capituleze. Această dilemă a fost rezolvată pe calea armelor. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă şi a fugit în Austria. Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga, în timpul căreia o copleşitoare forţă sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost forţat să capituleze pe 11 mai (Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai). După semnarea acestui act al capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forţele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operaţiunile exact la ora 23:01 Ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945 acest act al capitulării legaliza capitularea necondiţinată a tuturor forţelor germane, punând astfel capăt războiului în Europa.

Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalu Ivan Susloparov, ofiţerul de legătură al Armatei Roşii cu Aliaţii occidentali. Sarcinile şi autoritatea generalului Susloparov nu erau prea clare şi el nu a avut la dispoziţie mijloacele necesare pentru a lua legătura Kremlinul. Cu toate acestea, şi-a permis să rişte să semneze din partea URSS-ului. El a făcut o notă, conform căreia acest act al capitulării poate fi înlocuit cu unul nou în viitor. Iosif Vissarionovici Stalin a fost nemulţumit de condiţiile în care a fost semnat actul capitulării. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în faţa împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roşii şi a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală urmând să fie semnată la Berlin, unde se afla cartierul general al mareşalului Gheorghi Jukov.

Al doilea act al capitulării:

Al doilea act al capitulării a fost semnat la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vila din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanţii URSS, Regatului Unit, Franţei şi SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopţii. După ce mareşalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanţii germani au semnat Actul final al capitulării necondiţionate a Germaniei, care a intrat în acţiune la ora 23:01 ora Europei Centrale.

Reprezentanţi:

Uniunea Sovietică: Mareşal Gheorghi Jukov din partea Comandamentului Suprema la Armatei Roşii;

Regatul Unit: adjunctul Comandantului Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate, Mareşal al RAF Arthur William Tedder;

Franţa: General Jean de Lattre de Tassigny, comandant al Armatei I franceze;

Statele Unite: General Carl Spaatz, comandantul Forţelor Aeriene Strategice ale SUA;

Germania Nazistă: Amiralul Hans-Georg von Friedeburg, comandantul suprem al Kriegsmarine; General-colonel Hans-Jürgen Stumpff, reprezentant al Luftwaffe; Feldmareşalu Wilhelm Keitel, şeful Statului Major al Oberkommando der Wehrmacht.

Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentantului Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

"Ei au ajuns" 

La Operaţiunea Berlin au participat mai mult de 2 milioane de soldaţi şi ofiţeri, 6250 tancuri si tunuri auto-propulsate, 41600 tunuri şi mortiere, 7500 avioane.

În timpul operaţiunii de la Berlin Armata Rosie a pierdut iremediabil 78 291 oameni şi 274 184 de oameni au constituit pierderi sanitare. Asta ar însemna că într-o zi de acţiune militară din rîndurile ostaşilor ieşeau peste 15.000 de soldaţi şi ofiţeri. Alţi 8892 de oameni au pierdut trupele poloneze, inclusiv 2825 persoane - pentru totdeauna.

În timpul operaţiunii, inclusiv pentru bătăliile în oraş, erau folosite pe scară largă tancurile. În mediul urban acestea nu puteau folosi toate avantajele sale,şi adesea deveneau ţinte convenabile pentru armele anti-tanc germane.

Aceasta de asemenea, a condus la pierderi mari: în două săptămâni de luptă Armata Roşie a pierdut o treime de tancuri şi tunuri autopropulsate participante la operaţia Berlinului, care a reprezentat 1997 de unităţi. A fost de asemenea pierdute 2108 de tunuri şi mortiere, 917 avioane de luptă.

Totuşi sarcina principală a operaţiunii armata sovietică a îndeplinito complet: a distrus 70 divizii de infanterie 12 divizii de tancuri şi 11divizii motorizate ale inamicului, a capturat în jur de 480 mii de oameni, a acaparat capitala Germaniei, şi practice a forţat Germania să se predea, să capituleze.

Semnificaţia religioasă a Zilei Victoriei

Sensul religios al sărbătorii Victorii: În 1945, principala sărbătoare ortodoxă – Paştele - a fost ziua de Sf. Gheorghe la 06 mai fiind premergătore imediată Zilei Victoriei.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe sau George (din greacă Gheorghios «agricultor») este un sfânt megalomartir, pomenit de aproape toate Bisericile tradiţionale, de obicei pe data de 06 mai (Biserica Creştină Ortodoxă) sau 23 aprilie (Biserica Creştină Catolică). Patron al unui număr de ţări, regiuni şi oraşe printre care: ţările – Anglia, Georgia, Grecia, Lituania, Moldova, Palestina, Portugalia, Rusia şi oraşele – Moscova, Ljiubljana, Genova, Amersfoort, Beirut, Timişoara, Botoşani, Pomorie etc. În Lituania, Sf. Gheorghe este venerat ca protector al animalelor, iar în unele regiuni ale Spaniei ziua sfântului se serbează cu mese bogate şi cu daruri. Sf. Gheorghe este de asemenea ocrotitorul Armatei Române.

Capitularea germană a fost semnată exact în mijlocul săptămînii Paştelui de un commandant numit, de asemenea, Gheorge (Jukov).

Într-un mesaj de la Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusiei Alexei I din 06 mai 1945 se spunea: "Bucuria de Paşti a Învierii lui Hristos acum se uneşte cu o luminoasă speranţă pentru apropiata victorie a adevărului asupra minciunii şi luminii asupra întunericului… Luminii şi puterii lui Hristos nu s-au putut împotrivi şi opune forţele întunecate ale fascismului, şi atotputernicia lui Dumnezeu s-a ivit peste puterea imaginară omenească".